"Tura" sau "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"

Prima parte o gasiti aici.

Din ratiuni obiective, temerara mea incercare a suferit o intarziere, justificata dupa cum veti vedea in cele ce urmeaza. Temperaturile ridicate si sfaturile reprezentantului medical Bolba m-au convins sa nu risc mai mult decat e cazul, acceptand sa revin intr-o alta zi si sa intru intr-un program de reacomodare la efort. Asa ca vineri de dimineata, la ora 9 (!) m-am prezentat in cantonamentul de la Izvoare. Ma opresc direct la restaurant sa recuperez inviorarea pe care echipa a efectuat-o incepand cu ora 7:15. Desi ma indoiesc ca si ei au facut inviorarea cu cafea si tabac, e o chestiune de nuanta, probabil. Sau cel putin asa credeam eu in acel moment. Fac totusi un compromis si iau o doza de hidrocarburi sub forma unei portii duble de cartofi pai.

Se apropie ora 10 asa ca ma indrept spre hotel. Ma intampina Baban care saliveaza vazand teancul de ziare cu care m-am prezentat. Il intreb ce ziar vrea si imi spune ca oricare. Ii joc o festa si ii dau Jurnalul National. Celelalte i le inmanez secundului Mironescu care le imparte intre jucatori. Pe hol, ma vede Silu, se uita la mine de sus pana jos si imi spune ca asa nu pot alerga. Ma trage dupa el in camera, imi da o pereche de sosete de "alergat" si imi pregateste un cocktail de vitamine. Cu un gust demn de epoca de aur, dar efectul se presupune a fi garantat. Ca ultim element salvator, imi fixeaza pe cap un batic pe care are grija sa il ude bine. Plin de recunostinta, ma felicit pentru gestul nobil facut mai inainte, cand ii cedasem salata.

E 10:25 si ne indreptam spre locul de intalnire. Ma mai intaresc cu o bautura pe baza de taurina, in timp ce antrenorii si jucatorii se indreapta spre locul de start. Urmeaza un antrenament mai lejer, care sper sa ma pregateasca pentru "tura" programata dupa-amiaza pentru 17:30. Pornim in alergare usoara, din Poiana Soarelui spre Brazi. Alergarea prin padure e placuta, aerul e tare si inca racoros. Fac fata cu brio alergarii, chiar daca ajung ultimul pe versantul unde avea loc continuarea antrenamentului. Ne oprim pe un deal plin de smocuri de iarba, unde ne asteapta cei doi antrenori. Mironescu se posteaza jos, langa "bradut", Avramescu sus, langa liziera. E un versant scaldat in soare si iarba. Cu o inclinatie medie de 40 de grade si o lungime de aproximativ 75 de metri, nu imi fac emotii prea mari, chiar daca alergarea anterioara imi provocase o usoara ameteala si genunchi de plastilina. Dar joc tare si imi astept randul cuminte in urma lui Petre. Astept semnalul de start, Avramescu fluiera, pornesc in sprint. Vijelios, imping din picioare, barbia in piept, bratele in miscari ample. Raman instant fara suflu dar imi fac curaj ca nu mai poate fi mult pana sus. Privesc inainte (vorba vine, in sus de fapt) si realizez consternat ca nu am ajuns nici macar la jumate. Senzatia e complet idioata, parca as inota inapoi. Pe dreapta e randul baietilor ce coboara spre tura a doua, si imi striga incurajari. Sau cel putin asa sper, pentru ca jur ca nu am inteles nimic. Cu chiu cu vai ajung langa Avramescu care imi zambeste condescendent. Nu am suficent aer pentru a-mi stimula corzile vocale, asa ca fac stanga-mprejur si pornesc la vale. Contemplez realitatea dura si pun la indoiala intelepciunea pariului lansat. Ptiu, in ce m-oi fi bagat?!?! Nici nu ajung bine jos si deja mi-e randul din nou. Ma prefac preocupat de sticla de apa si de dopul ei. Dar Mironescu e pe faza si ma atentioneaza ca e randul meu. Miscat probabil de privirea mea complet dezagregata, imi sugereaza sa sar un rand si sa alerg doar in tura a treia. Imbratisez ideea precum desertul ploaia asa ca ma asez la umbra si recurg la o noua doza de bautura cu taurina. Inainte sa imi dau seama, ii vad pe Silu si Petre pregatiti pentru tura a treia. Ma smulg din umbra si imi fac din nou curaj pentru o runda. Fluierul de start ma trezeste din reverie si din rugaciuni asa ca pornesc vijelios la deal. Picioarele par sa nu ma asculte, glezenele imi fug stanga-dreapta pe smocurile de iarba. Privesc inainte, Petre e deja sus. Apuc sa il vad in dreapta pe Varady care ma intreaba ceva, dar habar nu am daca sau ce i-am raspuns. Timpul imi pare a se opri in loc, creierul ma implora sa ma opresc, muschii au brusc propria lor vointa. Compensez aruncandu-mi bratele spre inainte sperand sa pot impinge ceva aer inspre inapoi. Ma simt ca o lebada prinsa intr-o mare de pacura, cu aripile imbibate de smoala. Capul imi vajaie si aud izbavitor vocea lui Avramescu: "Mai bine te intinzi un pic sub bradul ala". Nu stiu la care s-a referit dar ma opresc la prima geana de umbra ce imi vine in cale. Mi-e rau, pieptul ma dore, picioarele ma ard. Avramescu imi intinde sticla lui de apa, o accept bucuros. Dupa vreo 10 minute, se aude fluierul care marcheaza pauza. Baietii au facut 5 ture si urmeaza 5 minute de relaxare. Abandonez orice plan sa mai fac o urcare, asa ca ma pun si fac ceva poze. Privesc usor amuzat turele 6-10 ale baietilor pe care ii mai asteapta o alergare spre Poiana. Eu prefer sa revin spre Poiana alaturi de principal, intr-o plimbare pe curba de nivel. Ne indreptam spre sala de forta unde e miscare de voie, dar baietii trag de metale in timp ce eu imi fixez greutati de domnisoare ca sa par puternic. Sandu imi observa smecheria si imi adauga vreo 50 kg la aparat. Icnesc din greu si ma arat dezinteresat brusc de aparatul respectiv. Imi caut o alta oaza de liniste, dar ma repereaza Silu si Kembo (Razvan Pop) care ma pun la un aparat care imi munceste abdomenul. Cred, totusi, ca lor le munceste abdomenul, mie mi-l arunca in chinurile iadului. Apare Mironescu salvator, si striga adunarea. Am supravietuit, dar greul abia urmeaza. Un dus rapid, doua povesti despre sezonul trecut, si ne indreptam spre sala de mese. Am grija sa nu ii ocup locul lui Sica si ma asez la o masa laterala. Urmeaza orele de somn, dar eu incerc sa profit la maxim de iesire asa ca aleg sa merg la cai. O alegere gresita. Ora 17 ma gaseste mult mai obosit si cu o durere accentuata in partea posterioara.

Ma echipez rapid si cobor spre locul de intalnire. Pe hol, asistentul Bolba ma trage de mana si imi spune ca imi recomanda la modul cel mai serios sa nu alerg. Sunt incapatanat, asa ca insista sa imi faca macar o verificare rapida. Accept si pic testul. Tensiunea mica prea mare. Bolba imi interzice sa alerg sub orice forma, dar nu ma dau induplecat. Accept totusi o pastila pentru tensiune.

Am intarziat deja, asa ca alerg spre locul de intalnire. Facem cateva miscari de incalzire, Silu Viman ii striga lui Mironescu ca nu are nevoie de un cronometru pentru mine ci de calendar. Se rade, iar Avramescu da startul. La drum!

Pornim pe drum, pe acelasi traseu ca si dimineata. Ritmul e insa mai ridicat, Yan striga la cei din fata ca merg prea repede. Imi spun ca probabil incearca sa ma intimideze. Ma tin bine la capatul plutonului, in spatele meu doar Yan, Sandu si Irimus. Coboram pe langa cabana de la Brazi, apoi in jos spre cabana Maratex. Suntem inca in padure, aerul e racoros. Mi se dezleaga siretul de la adidasi. Opresc sa il leg, timp in care ma depasesc cu totii si raman ultimul. Ma grabesc sa nu ratez drumul si incerc sa il pastrez pe Irimus in raza vizuala. Dupa cabana Maratex, drumul o ia usor in sus. Gata cu distractia, greul incepe. Ajung pe versantul insorit, si iesirea din umbra e ca o lovitura in ceafa. Fiecare din cele 105 kilograme pe care de altfel le port cu mandrie imi par cel putin o tona. Imping picioarele in fata tot mai greu, raman fara suflu. Privesc inainte, Irimus e inca acolo. O iau la pas, incercand sa imi recapat suflul. O portiune de vreo 15 metri de umbra imi da din nou curaj, asa ca ma stradui sa reiau alergarea. Mi-e imposibil. Simt o arsura pe mana stanga, am uitat sa imi dau jos ceasul. Il pun in buzunar, si am brusc senzatia ca am o piatra de moara cu mine. L-as arunca, dar e elvetian si nu ma incumet. Soarele a absolut brutal, buzele imi sunt uscate dar nu ma las. Continui la pas, incercand sa pastrez un ritm cat de cat alert. De mai multe ori sunt gata sa cedez si sa ma opresc. Continui totusi, stimulat de faptul ca Irimus e in continuare aproape. In fine, il vad cotind la dreapta spre vale. Victorieeee! Am invins! In 30 de secunde virez si eu dreapta si ma lansez in pas vioi spre vale. Stupoare, picioarele imi explodeaza la fiecare pas. Imi trece prin gand sa ma duc de-a berbeleacul, dar ma gandesc ca rotirile mi-ar face si mai rau. Fac pasi marunti si in vreo 5 minute ajung la parau. Urmeaza o noua urcare. Nu il mai vad pe Irimus, ma tem ca am pierdut pariul. Decid sa abandonez, sa raman o vreme langa apa. Dar racoarea apei imi da forte noi asa ca hotarasc sa fac un ultim efort. Aleg cel mai scurt drum spre umbra din spatele cabanelor. Undeva in fata, ii vad pe antrenori si pe asistentul Bolba, care imi face poze. Epuizat, imi torn o sticla de apa in cap, cautand un petec de umbra. Nu am voce, dar Mironescu ma anunta: "40 de minute!" Nu imi vine sa cred, asa ca ma uit la el intrebator si ingaim: "40?!". "40!". Am reusit! Adi Bolba imi ia din nou tensiunea, e in limite acceptabile. Primesc o jumatate de baton cu ciocolata.

Nu imi pot imagina ce inseamna sa mai alergi un tur, asa cum au facut-o baietii. Surducan ajunge primul, dupa 56 de minute. Urmeaza Babici si Galan, sub o ora. Scriu povestea asta, trei zile mai tarziu si inca ma doare fiecare fir de muschi al corpului. E un traseu absolut brutal si care stoarce fiecare dram de energie si ambitie. Ce am invatat este faptul ca dincolo de limitele fizice, puterea de a merge mai departe e data de spirit. De asta are nevoie si Minaur in sezonul urmator. Sa isi depaseasca atat conditia cat si puterea. Sa fie corp comun in fata adversarilor si sa nu intre in nici o lupta dinainte invinsi. Acasa sau in deplasare. Daca vor reusi, vom avea un sezon frumos. Daca nu, va fi o lupta de guerilla. Hai Minaur!

Radu Bogdan Mare

Panorama traseului. Click pe imagine pentru a o mari.