Minaur şi publicul lui – ca doi foşti iubiţi care au nevoie să se regăsească...
01 februarie 2008

Duminică, de la 11.00, Minaur reintră pe semicercuri.
Obiectivul fixat de conducerea clubului la începutul sezonului 2007/2008, acela de a termina această ediţie de campionat pe un loc care duce spre cupă europeană, este - în continuare - un ţel posibil de atins.
Alte ţeluri au rămas ori nerostite, ori nedeclarate, nicidecum nu credem că au rămas... uitate.
Un obiectiv pe care Minaur ar trebui să îl aibă în vedere este acela de a-şi păstra intact renumele de invincibilitate pe propriul teren. În turul sezonului, un singur punct au cedat băimărenii pe propriul teren, în faţa sucevenilor. E drept că majoritatea echipelor care au venit la Baia Mare au provenit din a doua jumătate a clasamentului şi că protagonistele acestei ediţii de campionat vor poposi acasă la Minaur abia acum, în retur.
Un alt obiectiv pe care Minaur nu ar trebui să îl neglijeze în acest retur este acela de a-şi recuceri publicul. Spectatorii Minaurului s-au împuţinat de la etapă la etapă. Tot mai rarefiaţi spectatorii în sală (nu ne legăm aici de cîţi dintre aceştia îşi şi plătesc biletul) şi aceştia, nu de puţine ori, înverşunaţi de la prima secundă.
Minaur are nevoie de spectatorii lui fideli. De oamenii care - în fiecare duminică, sezon după sezon – îşi trăiau la cote maxime religia numită Minaur. De spectatorii care umpleau cîndva sala pînă la refuz şi îşi împingeau – cu energie pozitivă – favoriţii spre victorii aproape incredibile.
Starea de blazare, de autosuficienţă, nu îşi are loc nici în teren, dar nici în tribune. Povestea de dragoste pentru handbal trebuie să se rescrie în Maramureş atît de către jucători, cît şi de către spectatori deopotrivă. Cu respect pentru un trecut care nu trebuie ciobit, cu entuziasm pentru un sport frumos, cu speranţă pentru un viitor care poate fi generos.
Minaur are nevoie de public alături, pentru a-şi atinge obiectivele. Spectatorii, de asemenea, au nevoie de un Minaur care să joace handbal de calitate pentru a fi convinşi să-şi părăsească fotoliile de acasă şi a veni la polivalentă.
Nu intrăm acum în analize concrete pentru a vedea mecanismul intim al destrămării poveştii de dragoste necondiţionată dintre Minaur şi spectatori. Nu ne legăm de o sărăcie suprapusă pe un blazon celebru într-o lume întreagă. Nu vorbim de jucători care nu îşi justifică prezenţa in echipa Minaur. Nu îi punem la zid pe bogaţii oraşului care au trăit bucuria succesului (şi) prin Minaur, dar îşi ţin averile departe de principiile sponsorizării. Nu facem referire nici măcar la faptul că simplul lucru că reprezinţi Minaur-ul ar trebui să te oblige mereu la exerciţii de autodepăşire.