Minaur Baia Mare

„Se spunea că pentru sport nu-ţi trebuie decît două calităţi: să fii tînăr şi înalt! Tînăr eram, înalt de 1,95, aşa că mi-am zis: hai să fac sport!”

Ramona Ioana Pop: Haideţi să începem cu începutul: sînteţi cetăţean de onoare al Jiboului, deşi nu v-aţi născut în acest oraş.

Stefan Birtalan: M-am născut la Zalău, în 25 septembrie 1948. Cînd aveam 10 ani, familia mea s-a mutat la Jibou. Am absolvit acolo Liceul nr. 1 şi acolo am început să joc handbal. Era anul 1964 şi am debutat în cadrul echipei Rapid CFR Jibou, echipă înscrisă în campionatul regional Cluj.

RIP: Staţi aşa: cum aţi ajuns să jucaţi handbal, domnule Birtalan?

SB: Eram elev la liceu în Jibou şi jucam baschet. Echipa din Zalău ne bătea mereu şi nicicum nu puteam accede la competiţii superioare. Aşa că ne-am gîndit să facem o echipă de handbal, că nu era aşa de mare concurenţa. Eu, în liceu, însă am fost un polisportiv: am jucat volei, baschet, am făcut atletism. Am făcut atîta sport deoarece eram foarte înalt. Se spunea că pentru sport nu-ţi trebuie decît două calităţi: să fii tînăr şi înalt! Tînăr eram, înalt de 1,95, aşa că mi-am zis: hai să fac sport!

RIP: Sport, sport, sport, dar în final aţi rămas la handbal. De ce?

SB: Era un sport deja în mare vogă în România, deoarece eram campioni mondiali. Meciurile naţionalei ne-au fascinat şi ne-au atras spre handbal. Timp de doi ani am jucat handbal la Jibou şi s-ar spune că am făcut-o bine, deoarece în 1966 am fost deja cooptat la echipa naţională de juniori. La echipa de juniori am stat foarte puţin, deoarece din anul 1968 fusesem deja chemat la echipa mare a României. Aveam 20 de ani şi jucam pentru România!

„Cînd am venit la Baia Mare, mai întîi am jucat volei la U Explorări. Habar n-aveam că există şi handbal la Baia Mare”

RIP: În handbalul băimărean cînd şi cum aţi descins?

SB: În 1966 am ajuns la Baia Mare, la Şcoala Tehnică de Construcţii. N-am ajuns să profesez în domeniu, deşi primisem repartiţie de tehnician constructor în regiunea Maramureş, deoarece deja umblau după mine atît Steaua, cît şi Dinamo. Cînd am venit la Baia Mare, mai întîi am jucat volei la U Explorări. Habar n-aveam că există şi handbal la Baia Mare. După ce am descoperit că există şi handbal, am debutat la HC Minerul Baia Mare. Echipa era în campionatul regional. În primul meu an de handbal în Maramureş, era sezonul 1967/1968, am promovat în B, apoi, în sezonul următor, am promovat în A în 1969. În anul 1970 am plecat la Steaua Bucureşti, unde am rămas pînă... astăzi. Pînă în 1985 am jucat la Steaua, cu o pauză de doi ani în care am evoluat pentru Independenţa Sibiu. Eram la final de carieră şi, din greşeală, am ieşit golgeterul campionatului. Aşa că cei de la Steaua m-au mai luat trei ani să joc pentru ei. Nu puteau să renunţe la mine cîtă vreme sînt golgeterul campionatului naţional! Şi atunci m-au luat înapoi şi în echipa naţională. În 1982 am participat ultima oară la un campionat mondial.

„în ultimul meci de campionat, la Roma, am dat 34 de goluri din cele 39 înscrise de echipa mea”

RIP: Nici măcar spre final de carieră orizonturile handbalului occidental nu v-au tentat?

SB: Ba da. Un an de zile am jucat în Italia. Eram jucător-antrenor la o echipă de liga a doua de lîngă Florenţa. Am intrat cu echipa în prima ligă şi am stabilit un record care este şi azi valabil: în ultimul meci de campionat, la Roma, am dat 34 de goluri din cele 39 înscrise de echipa mea. Dădeam 20-30 la fiecare meci. Nu mă jucam, eu dădeam goluri! Nu eram speriat ca şi handbaliştii din ziua de azi, care dau un gol şi deja sînt grozavi.

RIP: Aţi revenit în România.

SB: Am revenit acasă ca antrenor secund la Steaua (1986-1991) şi principal la lotul de tineret al României (1986-1993). Din 1991 am fost antrenor principal la Steaua, pînă în 1994. Între timp preluasem şi echipa de seniori a României. În anul 1994 s-a finalizat un contract cu federaţia Qatar-ului, unde am fost antrenorul coordonator al tuturor  echipelor naţionale din 1995 pînă în 1999. Am participat la un campionat mondial (unde am bătut echipa României), la campionatul Asiei, iar în 1999 am revenit din nou în ţară şi am preluat echipa Steaua. Din 2002, din cauza unor probleme medicale, am fost nevoit să renunţ la sport şi am trecut pe banca de... şefi, devenind preşedintele secţiei de handbal a Clubului Steaua.

„ În 1974, 1976 şi 1977 am fost declarat cel mai bun jucător de handbal din lume”

RIP: Ca să avem foarte clar dimensiunea carierei dvs. de handbalist, punctaţi cîteva dintre cele mai mari performanţe.

SB: Sînt dublu campion mondial (în 1970 şi în 1974). La primul titlu mondial, încă mai eram jucătorul Băii Mari. La al doilea titlul, am ieşit golgeterul campionatului. În 1972 am luat bronz, în 1976 argint, iar în 1980 am luat bronz din nou la Jocurile Olimpice. În 1977 am cîştigat Liga Campionilor cu Steaua, după ce în 1971 jucasem prima oară o finală de Ligă. De două ori am fost campion modnial universitar (1973, 1975), în 1971 luasem bronzul universitar mondial. În 1974, 1976 şi 1977 am fost declarat cel mai bun jucător de handbal din lume. Am cucerit 12 titluri naţionale ca jucător, am cîştigat de cinci ori Cupa României. Ca antrenor am şase titluri cîştigate şi trei cupe. În clasamentul mondial al jucătorilor de handbal ai secolului XX, eu am fost poziţionat pe locul VII. Gruia era pe IV. Eu spun că Gruia a fost cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor, fără discuţie. Am fost o generaţie senzaţională: Penu, Gaţu, Voinea, Munteanu, Kicit, Stockl, Tudose... A urmat generaţia lui Stîngă care a fost cel mai bun jucător român pe postul lui şi unul dintre cei mai valoroşi din lume. Ce vreau să spun de fapt este că toate aceste performanţe pe care eu l-eam înşirat nu le-am luat eu singur. Le-a luat echipa. Singur nu puteam să fac tot ce am făcut, poate doar dacă jucam table...

RIP: Fiindcă aţi pomenit de generaţiile de aur ale handbalului românesc, generaţii care ne-au adus glorie, puteţi schiţa o comparaţie cu generaţia de azi de handbalişti din România?

SB: În primul rînd contează condiţiile materiale. Deşi sînt foarte mulţi care mă combat pe această temă, eu spun că pe vremea cînd eu făceam performanţă în handbal condiţiile materiale erau mai bune decît noi le oferim azi jucătorilor noştri. Şi nu mă refer aici la salarizare. Chiar recent povesteam unor prieteni cum am fost la New York şi n-am avut un dolar în buzunar. O lună am stat în America fără niciun dolar! Am avut mai mult entuziasm, care azi lipseşte. Le lipseşte şi dorinţa de a face performanţă la dimensiunea la care noi ne doream performanţa. Sportul este o activitate foarte grea, deoarece trebuie să accepţi să trăieşti sub semnul unei condiţionări foarte dure: în fiecare zi să fii mai bun decît în ziua care a trecut. Un om cu un bagaj de cunoştinţe mai mare poate să accepte această nevoie permanentă de autodepăşire. Noi am ştiut cît de greu va fi şi am acceptat: să stăm în cantonamente, să facem antrenamente în fiecare zi, să cedezi mereu din timpul tău liber în favoarea sălii de sport. Să vă dau un exemplu: pe vreamea mea, în Bucureşti erau două baruri. Ei bine, eu nu ştiam de ele. Acum, băieţii noştri le ştiu pe toate. Este o chestiune de optică. Este foarte multă superficialitate în a gîndi fenomenul sportiv şi lipsă de ambiţie. Noi eram foarte ambiţioşi. Tot ce le lipseşte azi handbaliştilor români sînt exact trăsăturile care compun portretul sportivului adevărat! Nu poţi fi mare dacă nu cedezi de la tine pentru o cauză mai mare decît tine! Foarte multa lume cînd mă aude vorbind spune „Domnule Birtalan, dumneavoastră creaţi un portret ideatic al handbalistului. Chiar aşa au fost sportivii generaţiei dvs.?” Iar eu răspund oricînd la fel: da, am fost extraordinar de răi cu noi înşine şi am acceptat nişte lucruri pe care azi, cînd i le spun fiului meu, spune: „Tată, voi aţi fost nebuni!” Am fost nebuni, dar am fost campioni. Azi vezi mulţi sportivi lîngă un pahar de vin. Nu spun că atunci cînd a fost de băut, noi nu am băut. Dar am ştiut cînd este permis să bem. Tot ce făceam făceam exact şi fără jumătăţi de măsură!

„Eu sînt de naţionalitate maghiară, dar am fost cel mai bun român!”

RIP: Aveţi un palmares absolut uluitor. De ce nu aţi profitat de excelenta dvs. carte de vizită şi să plecaţi şi să vă stabiliţi în străinătate?

SB: Eu sînt de naţionalitate maghiară, dar am fost cel mai bun român! Am putut pleca de 30.000 de ori din România... N-am plecat. Am considerat că aşa e normal. M-au chemat la naţionala Ungariei, mi-au promis bani grei din Germania. Şi ce dacă?! Eu acum sînt observator internaţional şi călătoresc foarte mult. Lumea mă ştie şi azi: Ştefan Birtalan din România. Nu mă ştie nici de ucrainean, nici de maghiar, nici de una, nici de cealaltă. Sportul nu are frontiere. Mă bucur că sînt respectat ca un om care a făcut sport. Şi de multe ori nu-mi este indiferent cînd mai trec pe Calea Moşilor şi mă mai întreabă cîte un necunoscut: „Ce mai faceţi, domnule Birtalan?” Alţii, nostalgici, îmi spun: „Ce frumos era, domnule Birtalan, pe vremea dumneavoastră!” Da, a fost. A fost frumos. Trebuie să lăsăm asta la o parte şi să vedem ce putem face pentru copiii de azi care vor să facă sport. Acum e un început. Sincer îţi spun. Economia noastră începe să crească, poate să ofere nişte bani pentru sport astfel încît să nu mai trăiască sportivul român cu senzaţia că afară totul este ciocolată, pentru că nu este aşa. Încet, dacă le vom oferi sportivilor mai mult, condiţii de lucru mai bune, şi ei vor simţi că responsabilităţile proprii cresc. Desigur, azi sportivii nu mai sînt adulaţi aşa cum eram noi cîndva adulaţi. pe mine mă recunosc peste tot în ţară chiar şi tinerii, ceea ce mă surprinde foarte plăcut. Uneori mai şi glumesc pe tema asta şi îi spun lui Gaţu: „Măi, şti de ce mă ţine minte lumea pe mine? Pentru că sînt înalt, măi!” Trecînd dincolo de glumă, sportul îl faci nu numai pentru tine, ci şi ca să se bucure o dată cu tine o ţară întreagă: asta-i chintesenţa sportului de performanţă. Asta-i spun şi fiului meu, Ştefan, care face şi el handbal. După cum spuneam mai devreme, şi el îndeplineşte cele două condiţii necesare: este tînăr şi înalt. El are 2 m înălţime.

RIP:O familie de sportivi, familia Birtalan?

SB: Eu trăind în lumea handbalului, fiul meu nu avea cum să facă altceva. A terminat facultatea, îşi va da masteratul. Fiica mea, Eva Diana, lucrează la Comitetul Olimpic Român, fiind expert în cadrul Academiei Olimpice Române. Îşi dă doctoratul în educaţie fizică. Este ahtiată după sport şi aş spune că este sportivul numărul 1 în familie. Aşa cum soţia mea este antrenorul secund în familie...

„Baia Mare este un centru handbalistic de excepţie, cu renume în România şi nu numai”

RIP: Sîntem în Baia Mare, adică în citadela Minaurului. Dacă ar fi descriem geografii handbalistice, ce loc i-aţi oferi Băii Mari?

SB: Eu practic aici mi-am început activitatea sportivă care, în timp, s-a dovedit a fi extrem de fructuoasă. Aşa că am o părere excepţională despre Baia Mare. Este ca a doua mea casă acest oraş şi spun asta cu toată sinceritatea. Am rude, am prieteni, vin mereu cu tare mare plăcere aici. Baia Mare este un centru handbalistic de excepţie, cu renume în România şi nu numai. M-ai întrebat de Baia Mare şi mă bucur. Eu sînt fericit că Baia Mare face performanţă în handbal, publicul de aici este fin cunoscător de handbal, atmosfera la meciuri este colosală şi cu mare dragă mă gîndesc la Baia Mare. Unii spectatori mă mai ţin minte că am început handbalul aici, la Baia Mare. Dar eu nu sînt aşa de naiv să cred că voi fi nemuritor, dar e plăcut cît timp lumea te mai ţine minte. Eu doresc handbalului din Baia Mare să facă performanţă în continuare şi să fie mereu sus în ierarhii.

RIP: Cînd spuneţi Minaur spuneţi...

SB: Eu am spus Minerul... M-am simţit foarte bine aici, dar eram conştient că trebuie să merg la o echipă mare.

RIP: Aţi numit cel mai bun handbalist român, în viziunea vds. Puteţi numi şi cel mai valoros minaurist?

SB: Este un joc de echipă şi niciun vîrf nu poate apărea dacă echipa nu merge şi nu este valoroasă. E greu de ales un jucător pentru Minaur. Aş spune 10! Desigur, majoritatea lumii cînd spune Minaur va spune Maricel Voinea, dar au fost atîţia alţii buni! Colegii mei de generaţie, cu care jucam handbal afară, cu 10 spectatori în tribunele improvizate... Noi am început construcţia handbalului la Baia Mare. Din nimic.

RIP: Puteţi caracteriza, generalizînd, meciurile dintre Steaua şi Minaur, indiferent de locaţia lor?

SB: Sînt derby-uri. Meciuri extrem de intersante, meciuri de luptă. La Baia Mare este atmosfera frumoasă, deşi se mai întîmplă cîte o monedă în teren, dar asta se întîmplă datorită atmosferei generale din sportul românesc.

RIP: Dat fiind că evenimentele de la derby-ul cu Dinamo nu sînt atît de vechi şi au fost fără precedent pentru o arenă de handbal, nu pot să nu vă întreb: îşi va găsi violenţa loc în handbalul românesc?

SB: Este trist. Violenţa a crescut în general în Europa. Şi au crescut frustrările la tineretul de azi. Declaraţiile care se fac mai ales în mediile fotbalistice sînt agresive – primul izvor de nemulţumire al fanilor. Declaraţiile belicoase ale conducătorilor incită de multe ori. În al doilea rînd, ar trebui să existe nişte întîlniri oficiale cu suporterii în care să le comunici drepturile şi înadotiririle, pentru că a avea fani este o treabă frumoasă şi aşa trebuie să rămînă. Trebuie să existe o educaţie a suporterilor. Trebuie luate măsuri. Imediate. În momentul în care sărăcia va fi mai puţină, pentru că de aici vine toată treaba, şi violenţa va păli. Ar fi un al treilea aspect. Deciziile luate de FRH reprezintă un început.

Orice handbalist ar trebui să aibă o şedinţă obligatorie cu Birtalan. Nu că e stelist de aproape o viaţă contează, deşi şi din această fidelitate faţă de club ar fi o lecţie de învăţat. Ci ca să înveţe cum performanţa nu poate fi atinsă fără sacrificiu. Cum sportul este un domeniu în care în fiecare zi trebuie să te autodepăşeşti. Cum modestia chiar cu vitrina plină de străluciri mondiale trebuie să existe. Cum bunul simţ trebuie înscris şi el în CV-ul de performer. Cum nici cei mai buni nu trebuie să trăiască cu ilzia vreunei eternităţi oarecare. Şi, mai ales, cum a  trăi prin şi pentru sport este o alegere de viaţă care se vede şi dincolo de semicercuri.

Ramona-Ioana POP
Foto: Daniel DAN