Minaur Baia Mare

   Motivul este unul cît se poate de simplu: am fugit din România pentru că clubul nu m-a ajutat să intru la facultate. Am dat în primul an la Subingineri şi mi-a lipsit foarte puţin să intru. Clubul nu a intervenit sub nicio formă, deşi pentru toţi jucătorii care erau aduşi din alte părţi ale ţării oferta studiilor superioare figura în înţelegere. În al doilea an am picat din nou, iar oficialii clubului nu s-au înghesuit nici de această dată să mă sprijine. Eu doream să îmi continui studiile pentru că mă gîndeam că viitorul meu este nesigur altfel după ce nu voi mai putea juca. Alternativa de a schimba echipa, să merg la Steaua sau la Dinamo, nu era viabilă, în primul rînd pentru că în România era foarte greu atunci să schimbi echipa, iar în al doilea rînd sora mea avea deja depuse actele pentru plecarea definitvă din ţară... Aşa că singura variantă pe care am imaginat-o la acea oră era să plec din ţară.

Schiţaţi puţin parcursul dvs. handbalistic prin Germania.

   Trei ani de zile am jucat la echipa de liga I din Dusseldorf. Cu această echipă am jucat finala Cupei Germaniei în 1993/1994. Cred. Acestea au fost punctele de apogeu handbalistic în Germania. Am jucat profesionist pînă în 1997, cînd am hotărît să mă retrag, deşi oferte încă mai aveam. M-am retras la Landshut, pentru a fi alături de sora mea. M-am gîndit, de asemenea, că ar trebui să mă despart treptat de sport, pentru ca şocul să nu fie prea puternic. Aşa că din 1997 am evoluat la o echipă de liga a treia, necerînd altceva de la club decît locuri de muncă pentru soţia mea şi pentru mine, astfel încît să-mi pregătesc ieşirea din sport. Trei ani am jucat la Landshut. În 2002/2003 am revenit pentru scurt timp în liga a doua, mă rugase un prieten să îl ajut să nu retrogradeze şi am jucat vreo patru luni la Konstanz, cît echipa s-a redresat. După aceea nu am mai jucat, pentru că am început să fiu avansat la servici şi nu a mai fost timp. În total, la patru echipe am jucat în Germania, la două în România.

"Talentul şi dragostea pentru handbal nu trebuie lăsate să se piardă în Baia Mare!"

Vă mai amintiţi cînd aţi început handbalul şi cu cine?

   În 1979 sau 1980, nici nu mai ştiu precis. Primul meu antrenor a fost Matis. Fata naşei mele de botez era portăriţă la Constructorul şi vorbea mereu de handbal. Şi surorile mele mari făcuseră handbal. Şi, uite aşa, am ajuns eu portar de handbal... Am fost juniorul Minaurului, apoi am trecut la echipa de seniori. Am fost şi component al lotului naţional al României, 48 de meciuri am jucat pentru România.

Aţi ales Germania în august 1989. Cînd aţi revenit? Cînd aţi revăzut echipa Minaur?

   În primăvara lui 1990, dar nu am venit acasă, am fost doar în Bucureşti. Mai tîrziu în acelaşi an am ajuns şi în Maramureş. În primăvara lui 1990, cînd băieţii de la Minaur au revenit în Germania pentru nişte meciuri, eu deja i-am căutat. Unii au venit pe la mine (Acaţoş, Pavel), am păstrat legătura cu Ionuţă, am mai vorbit şi ne-am mai întîlnit cu Maricel. Dar în legătură cu Minaur pun mereu întrebări celor de aici, din Baia Mare. Apreciez ca benefică revenirea lui Popovici şi a lui Pop la Minaur, sînt jucători cu experienţa handbalului de peste hotare, experienţă care va fi utilă echipei. Minaur s-a întărit în acest sezon şi sper din tot sufletul să aibă noroc în acest sezon. Şi mai sper ca oraşul să stea în spatele Minaurului de azi aşa cum stătea şi în spatele Minaurului de cîndva! Şi aş mai vrea să spun ceva: ce fac Leontin Pop şi Marta este extraordinar. Oraşul ar trebui să fie mîndru de această şcoală de handbal şi ar trebui sprijiniţi, astfel încît Baia Mare să devină un centru de handbal extraordinar. Talentul şi dragostea pentru handbal nu trebuie lăsate să se piardă în Baia Mare!

" eram nebuni de Minaur!"

Vă mai recunosc oamenii pe stradă, cînd vă plimbaţi prin Baia Mare?

   Mai sînt care mă recunosc şi mă salută. Mulţi dintre cei care au fost şi azi la sală sînt cei care veneau şi pe vremea mea.

Privind în urmă, la cariera dvs. de handbalist, care este cea mai frumoasă amintire?

   Prima cupă europeană. A fost ceva extrordinar. Şi o meritam. Păcat că nu am reuşit să ieşim şi campioni acea generaţie.

Se spune că e nevoie de o mică doză de nebunie pentru a fi un bun portar...

   Aşa se spune. Pe mine mingile luate în plină figură nu mă deranjau, abia că mă ambiţionau şi deveneam agresiv, în sensul bun al cuvîntului.

Aţi putea formula o definiţie a Minaurului?

   (Tace şi priveşte în gol. Caută cuvintele potrivite. Zîmbeşte unui gînd şi faţa i se luminează...) Este foarte greu. Pe vremea mea, pentru noi toţi, cum să explic?! Minaur a reprezentat cei mai frumoşi ani de sportivi, cu bune şi rele. A reprezentat mîndria deosebită a acelor rezultate pe care am reuşit să le obţinem. A reprezentat bucuria de a fi o echipă: indiferent de ce era dincolo de arenă, cînd intram în teren ştiam exact ce dorim: victoria. Eram nebuni să cîştigăm, eram răi, eram nebuni de Minaur! Tot ce a fost Minaur a fost deosebit... Atît de multe amintiri!

Formulaţi un gînd pentru cititorii paginilor de sport ale "Graiului". Oameni care v-au iubit şi nu au mai ştiut nimic de dvs. atîta timp.

   Le doresc toate cele bune. Multă sănătate, pentru că este cea mai importantă. Îi rog să ajute echipa, aşa cum o ajutau şi pe vremea mea. Să vină la meciuri şi să poarte echipa spre victorie, aşa cum şi pe noi ne purtau spre succes.

   La această oră, Mircea Petran este stabilit cu familia în Landshut (Bavaria, Germania) şi lucrează la o firmă în domeniul chimiei. Am îndrăznit să-l întreb dacă este mulţumit de viaţa sa. Mi-a spus că este. De la sala de sport unde a cunoscut gloria, Mircea Petran a plecat pe străzile oraşului unde a fost erou. Trecutul, glorios, îl aşteaptă cuminte în fiecare an, în vacanţă, în Baia Mare. Prezentul şi viitorul se scriu, însă, în Germania. În acest joc geografic, rămîne punte de comunicare dragostea pe care Petran şi azi o are faţă de Minaur. Şi căldura cu care mi-a vorbit atunci cînd a subliniat că oraşul Baia Mare şi oamenii lui trebuie să fie alături de această echipă...

Ramona-Ioana POP

Foto: Daniel DAN